Only once …

“… in your life, I truly believe, you find someone who can completely turn your world around. You tell them things that you’ve never shared with another soul and they absorb everything you say and actually want to hear more. You share hopes for the future, dreams that will never come true, goals that were never achieved and the many disappointments life has thrown at you. When something wonderful happens, you can’t wait to tell them about it, knowing they will share in your excitement. They are not embarrassed to cry with you when you are hurting or laugh with you when you make a fool of yourself. Never do they hurt your feelings or make you feel like you are not good enough, but rather they build you up and show you the things about yourself that make you special and even beautiful. There is never any pressure, jealousy or competition but only a quiet calmness when they are around. You can be yourself and not worry about what they will think of you because they love you for who you are. The things that seem insignificant to most people such as a note, song or walk become invaluable treasures kept safe in your heart to cherish forever. Memories of your childhood come back and are so clear and vivid it’s like being young again. Colours seem brighter and more brilliant. Laughter seems part of daily life where before it was infrequent or didn’t exist at all. A phone call or two during the day helps to get you through a long day’s work and always brings a smile to your face. In their presence, there’s no need for continuous conversation, but you find you’re quite content in just having them nearby. Things that never interested you before become fascinating because you know they are important to this person who is so special to you. You think of this person on every occasion and in everything you do. Simple things bring them to mind like a pale blue sky, gentle wind or even a storm cloud on the horizon. You open your heart knowing that there’s a chance it may be broken one day and in opening your heart, you experience a love and joy that you never dreamed possible. You find that being vulnerable is the only way to allow your heart to feel true pleasure that’s so real it scares you. You find strength in knowing you have a true friend and possibly a soul mate who will remain loyal to the end. Life seems completely different, exciting and worthwhile. Your only hope and security is in knowing that they are a part of your life.”
Bob Marley

Because it might have been into pieces, but he/she gave you the best of him/her.



Legacy to my son


I’ve never given too much thought to my future. Not that I wouldn’t care about it, but because I love to Carpe Diem. I love to take that every bit of NOW and make it my own. Good or bad, doesn’t matter. However, 2008 made me realize that my life was about to change for completely. I was going to become a mum. I was going to have a baby. My precious miracle. I wouldn’t be able to describe the feeling properly. The only thing I was doing all day was caressing my belly, talking to my baby, reading him stories, describing his room and everything that was happening around me. Winter ended, spring and summer seemed interminable and then autumn came. My favorite season of all. Probably because was the season I was born as well. September 23th, 08:30PM. I was holding my life in my hands. Feeling his slowly breath, his sweet smell, the warmth of his skin on my chest. The most perfect lips, the cutest nose ever, the perfect baby. Mine. And for the first time I felt an overwhelming happiness, fear, emotion … I started to remember all the little things that my mum told me I was going to feel. And I never understood her mother feelings better than I did from that very moment. This part of my life… this part right here? This is called “happiness”.

Time went by, day by day and after five years and almost eight months I wonder when did you grew up so fast monkey? J I’m trying to line up my thoughts struggling with tears of happiness. Because I want to talk a bit about your future. About my thoughts regarding you as a human being. About you as a person. Stubborn and crazy (wonder where did you got that from :P) sweet, kind, happy, smart, sensitive, adorable … What I love about you the most, is the way you enjoy every simple thing around you. The way you laugh, the way you make everybody fall in love with your cute smile and your big brown eyes, the way you make everybody laugh and be happy around you. The way you give sense to life. I won’t tell you how to live your life. You have your own path and the only thing that I will do is help you choose the right one. Nobody should decide upon your future but yourself. Me and your dad, will always be there for you, support you with everything that you need. Unconditionally. And I know you’ll be great in deal with everything. Don’t chase after money. I will never support you on that. The true value of things stands in ones morals, in ones way to life its life to the fullest. Never let go to happiness, smile, love, friends … these are the things that truly matter. Money come and go. Fake friends and people along with them. Study what you like, travel as much as you can, discover the world on your own. Life will take your trough everything: happiness, disappointments, tears of joy, tears of pain, you will love and get hurt, you will suffer and you’ll feel your heart into pieces, then you’ll fall in love again. And you’ll be in one piece. Again. And again. Pursue your dreams. Always. You got a dream, you got to protect it. That’s it. And don’t ever let somebody tell you that you can’t do something. Not even me. Live life to the fullest and never let go to little things.

Never stop laughing my love. You are the reason I breathe for.

I love you,


Viata ca un film

Sunt o cinefila convinsa. Nu ma omor dupa TV la modul emisiuni, stiri si alte chestii de genul. La mine TV’ul proiecteaza fie filme, fie desene animate, fie orice are legatura cu gatitul. Ii prefer pe Jamie si Ramsey la orice ora in locul sariturilor de pe bloc de la ora 17:00. Dam da stiu veti spune ca raman in urma si nu stiu ce se mai intampla in lume. RATB’ul este sursa prin care fac economie de hartie si emisiuni anexe. Dar citesc si presa. Si cumva sunt la curent cu ce trebuie.

Revenind la filme. Am vazut de toate. De Oscar, de Zmeura de Aur, filme care te fac sa plangi, sa razi cu gura pana la urechi, sa cazi in depresie … Care este chestia cu ele? Pai unele mi-au educat gandirea si imi educa inca modul in care privesc uneori lucrurile. In special cele inspirate dintr-o poveste reala. Si nu ca asa scrie sub titlu. Caci eu caut sa vad daca astia bat campii pentru audienta sau chiar e pe bune. Am incercat sa tin un top 10. Nu a tinut. Am prea multe preferinte. Saptamana trecuta m-am uitat cu patos la 2 filme. Unul vazut a 5 a oara – The blind side -, altul pentru prima data, – The vow -. Iubitul meu imi spunea, dupa ce am revazut The blind side: “wow, iti dai seama daca ar exista macar cativa oameni care sa aiba curajul sa faca asta? sa ajute un necunoscut? sa ii ofere un viitor?” … Daca. Daca am fi ceva mai educati, putin mai umani, o idee mai buni. Dar cred ca asa este construita natura umana. Ma gandesc la greseli si incerc sa imi indrept reactiile. Privesc la oamenii din jurul meu si incerc sa iau ce este mai bun din ei. Sa imi construiesc propria cale, sa ascult pareri si critici, dar sa nu imi pavez calea cu el, pentru ca in felul meu ma las afectata de parerea celor din jur mai mult decat as vrea. Discutam ieri cu un coleg, pe care il stimez foarte tare, despre viata. Ce sa faci, ce sa ocolesti. Este unul dintre acei oameni destepti pe care ar fi bine sa-i intalnesti la un moment dat. Genul de om cu care poti sa discuti ore in sir, orice, care te face sa razi chiar si atunci cand este nervos. Genul de om care are mereu ceva de spus si nu doar ca sa se afle in treaba, ci cu argumente frumos construite. In rarele momente cand tace malc, trebuie sa recunosc, este dubios :). Asta fuse asa ca un fel de paranteza. In fine, ideea este ca filmul respectiv m-a invatat ceva foarte important. Si mi-as dori din suflet sa pot oferi macar o data o sansa cuiva care are nevoie, sa pot ajuta la crearea unui lucru maret, pentru ca asa simt eu. Fara sa las teama indusa de cei din jurul meu, sa ma dea inapoi. Mai exact, sa invat si sa ma formez astfel incat sa ajung sa imi respect eu modul de a gandi.

Va spuneam ca au fost doua filme. The vow. La final i’am spus eu iubitului meu: “cat de crunt trebuie sa fie sa uiti singura perioada din viata ta in care ai fost fericit cu adevarat? cata neputinta sa transmiti prin neputinta ta celui cu care ai fost fericit?” Este suficient un moment, o centura desfacuta, un accident. Si gata. Privesti gol in ochii fericirii si nu o regasesti ca fiind a ta. De aici am invatat altceva. Sa traiesc cu intensitate maxima, sa imi intiparesc atat de bine toate momentele in suflet, incat daca vreodata voi avea nesansa unui astfel de moment, sa privesc ceva, orice, sa simt ceva care sa ma aduca inapoi. Sa nu fiu nevoita sa transmit neputinta celor din jur, ci sa privesc in ochii cuiva si sa regasesc orice farama din ceea ce a fost spart acolo. Sa pot construi din nou.

Nu vreau sa pierd nimic din viata asta. Nu sunt extrem de matura, recunosc. Nu am trait suficiente, am trecut prin cateva chestii care nu mi-au facut tocami bine, insa sunt optimista. Incerc sa-mi conturez personalitatea invatand sa ascult mai mult la cei din jurul meu. Sa las frumos, la o parte sfaturile care nu imi fac bine, sa nu mai pun atat la suflet parerile celor din jur. Vreau sa ma bucur mai mult de ceea ce am, de sansele care mi s-au oferit.

Colegul in cauza a spus un lucru maret: “Daca o sa traiesti dupa cum vor altii, fericirea nu o sa ajunga niciodata la tine” .. 🙂

Shalom all. Am primit o reteta de la Chef Ramsey si nu suporta amanare.

Live, love and smile.

Primul test cu Panasonic. Despre Lumix LZ20


Desi as prefera oricand un body, cu grip si o lentila tele eventual, am ales sa testez ceva accesibil si ca pret si ca functii, simplu de folosit pentru o plimbare, in vacanta sau pur si simplu pentru idea de a fotografia fara sa te complici prea tare. La asta m-am gandit, cand, multumita domnilor de la Panasonic, care ne-au trimis cateva modele pentru a le testa in voie, acasa, am ales un Panasonic Lumix LZ20 sa vad ce stie sa faca. Anuntat in iulie 2012, pe 18 mai exact, este un aparat foto pentru utilizatorii care doresc sa obtina cadre de o calitate deosebita cu un aparat mic si comod de purtat.

Tinuta lejera, sus pe role, aparatul la gat si hai la plimbare. Trag cateva cadre, in modul manual, play, zoom, hai ca merge. Imi place, zic. Ma joc putin si cu efectele artistice si din nou, imi place. Recunosc sincer, personal nu as opta pentru un bridge din varii motive (nu au legatura cu partea tehnica, aspectul financiar sau alte chestii oculte) dar cea mai simpla explicatie ar fi ca prefer extremele: fie compact fie dslr. As putea spune ca tine strict de aspectul fizic. Primul meu aparat foto digital a fost un bridge (busted 🙂 )insa nu va grabiti sa-mi dati peste nas, deoarece l-am schimbat repejor cu un dslr.

Per ansamblu LZ20 este ok, facand un mic calcul pe baza raportului calitate vs pret. Este destul de usor ca si greutate, un plus pentru cei carora le este comod sa-l tina la gat si il puteti pune lejer intr-o poseta sau intr-o borseta.

Un alt plus este microfonul, mai exact locul acestuia. Spre deosebire de alte cazuri in care daca nu esti atent il poti acoperi foarte usor cu degetele, in cazul de fata microfonul este pozitionat deasupra blit-ului.

Introducerea cardului (SD, SDHC, SDXC) si a bateriilor se face la baza aparatului, iar singurele utilizabile sunt cele de tip LR6/AA alkaline. Optional, puteti utiliza si acumulatori Ni-MH HR6/AA reincarcabile (nichel – metal hibrid).

Aspectul exterior este destul de simplu, ca si functiile de altfel, ecranul LCD este destul de mare (3.0”) iar functia Intelligent LCD adapteaza luminozitatea ecranului automat, in functie de conditiile de fotografiere.

Calitatea imaginii consta in cei 16 Mpx, deloc de neglijat, un sensor CCD de ½.33”, iar in modul video se lauda cu HD 1280 x 720 pixeli si 30 fps (HD / Motion JPEG).

Cu un zoom optic de 21x (ce se poate extinde pana la 48.5x), un obiectiv grandangular de 25 mm, suficient de versatil incat sa poata capta de la portrete si pesaje pana la cadre sport si chiar macro, putem spune ca LZ20 isi face treaba intr-un mod mai mult decat decent.

Lista de plusuri continua:

–          O.I.S. (stbilizarea de imagine) ON si oricine poate surprinde imagini clar cu usurinta, chiar si fara trepied;

–          Modul iA (intelligent auto) va ofera liberatea necesara pentru a surprinde cadrele dorite fara effort, prin stabilirea automata a valorilor tutror parametrilor;

–          Modul M (manual) este usor de accesat si utilizat putand modifica valoarea diafragmei pentru control asupra profunzimii de camp, cat si pentru modificarea valorilor timpului de expunere;

–          Modul Panorama va da posibilitatea sa obtineti imagini panoramice orizontale sau verticale prin combinarea mai multor fotografii consecutive.

As putea sa fiu putin carcotasa in ceea ce priveste diafragma (valorile sunt f/3.1-f/5.8 si f/8.9-f16.7 –  deoarce mi-ar fi placut sa ma joc mai mult cu ele) dar nu este un capat de tara, deorece la un aparat de acest tip nu se fac diferente in schimbarea treptelor scurte de diafragma.

In manual scrie ca putem duce ISO pana in 6400, insa personal nu recomand folosirea peste 1600 decat in cazul in care nu avem o alta variant. Nu sunt fan granulatie excesiva si prefer un nivel ISO cat mai mic.

Avem autofocus, avem moduri presetate, moduri ale balansului de alb, in concluzie, pentru cine doreste un aparat bun, cadre deosebite si usurinta la purtator, Panasonic Lumix LZ20 este ideal.

Data viitoare testam un mirrorless 😉


F3.1, 1/250, ISO 100


F3.9, 1/320, ISO 100


                                                   F3.1, 1/60, ISO 100


F3.1,1/250, ISO 100

(ps: nu s-a vrut a fi subexpusa, ci doar a scoate in evidenta luminile)

E toamna iar :)


Si s-a dus si vara lui 2012. Si s-a dus marea, s-au dus concertele, raurile de bere&shaorme, noptile albe, portiile de mici savurate pe terase la 2 noaptea cu rolele in picioare. Si unde mai pui ca nici somnul nu a avut insomnii in fiecare noapte 🙂

A fost o vara misto. O vara cu amintiri de vis, prieteni minunati, weekend-uri nebune,concerte super, zile si nopti petrecute intr-un ritm alert intre job si karaoke, zile de nastere si weekend-uri la munte. Am regasit prieteni dragi, am cunoscut prieteni noi, am inchis ranile suferite, am pus punct si intr-un moment, nici noi nu stim cand am luat-o de la capat. Am pus punct ambitiilor, am descoperit ca a fii parinte e mai presus decat orice, ne-am maturizat, am realizat cat de frumos este cand simti cum te invadeaza fericirea. S-au schimbat multe in viata persoanelor dragi mie. In jurul meu oamenii au inceput sa realizeze ca nu se mai merita sa pierzi timpul langa lucrurile insipide, care nu-ti ofera satisfactie.

A inceput aiurea totul anul asta, dar vara a readus speranta, a adus iubire si oameni frumosi unul langa celalalt.

Toamna … este anotimpul meu preferat din multe motive. A continuat cu momentele de vis pe care mi le-a adus vara. Toamna asta este mai deosebita. Toamna asta am job’ul pe care mi-l doream, linistea in locul haosului, fericirea in locul momentelor triste, muzica pe care o uitasem, hobby-urile pe care nu mai aveam langa cine sa le am, acelasi copil minunat, un alt sentiment. Toamna asta am iubire. Sub cea mai minunata forma posibila. Si cei mai frumosi ochi caprui.

Am oameni dragi in jur, prieteni, colegi minunati… si ma simt EU din nou.

O toamna minunata sa aveti!

Un alt mod de a vedea fericirea

Facand un gest frumos. Nu este lauda de sine si nici fata de ceilalti. Este ceva ce ar trebui sa facem toti, mai des. Sambata dimineata am fost impreuna cu o parte din colegii mei la joaca :) Si nu orice fel de joaca, ci una deosebita. Centrul de zi pentru copii cu hadicap motor si mental “Harap Alb” este “acasa” pentru zeci de copii cu probleme, copii orfani, copii ai caror parinti nu au posibilitatea sa’i creasca, sau pentru copiii abuzati. La ora 9:30, la etajul 3, 18 prichindei care mai de care mai zambaret, ne’au sarit in brate. Nu pot descrie ce am simtit cand unui pui de om care nu a simtit niciodata caldura mamei vine si intinde manutele spre tine sa’l iei in brate. Nu vreau sa fiu subiectiva si sa pun la zid, sa judec si sa dau cu pumnul in masa, dar mi se pare strigator la cer modul in care cu atata indiferenta poti abandona o minune de copil. Sunt atatea cazuri pe care daca le asculti nu poti sa ramai imun. Incerc sa ma gandesc, prin prisma faptului ca sunt mama, cum as putea vreodata si sub ce pretext, sa’mi abandonez copilul. Nu pot sa’mi duc gandul pana la capat. Cum am spus, nu sunt in masura sa judec, nu cunosc motive … dar nu imi pot imagina de ce …

Pustiul de care m’am lipit se numeste Ionut, are 2 ani jumate si cei mai frumosi ochi albastrii pe care i-am vazut, o figura extrem de expresiva si ii plac la nebunie biscuitii :) ) Isi alege 2 bilute sa se joace, un balon si apoi imi spune ca vrea in leagan. Leagan sa fie :) Si multe zambete. Fiecare cu copilul sau copiii lui :) Stati sa numaram. 18. Perfect. Curtea centrului s-a animat dintr-o data. Impins de leagane, rotit de carusel, urcat pe tobogan, imprastiat jucarii, desene pe asfalt … :) Inclusiv partea stanga a masinii mele a ajuns panou de desen si pista de masini :) ) Rezolvam la spalatorie. Un alt grup de voluntari si-a facut aparitia si gandaceii cu varsta de pana la 1 an au inceput sa misune prin iarba.

Ce inseamna pentru voi fericirea? Daca cineva v-ar servi cu un biscuite sau cu o banana vi s-ar lumina fata? Acestor copilasi asta li s-a intamplat. Pentru ei fericirea inseamna sa fie luati in brate, un biscuite, un fruct, niste mingii colorate, un impins de leagan …

Cu greu iti poti stapani lacrimile. Nu ai cum sa plangi in fata lor. Asculti povestea fiecaruia si te intrebi cu ce au gresit ei? Sa abandonezi un copil inseamna sa distrugi o viata de om. Cati dintre ei vor avea sansa la o viata frumoasa, langa o familie care sa-i protejeze, la o camera numai a lor, la o poveste ascultat in bratele mamei, la un sarut de noapte buna si un te iubesc? Este frustrant nivelul de nepasare al celor care ar trebui sa se ocupe de astfel de cazuri. Este frustrant faptul ca sunt oameni care isi bat joc de cei carora le dau viata, este frustrant ca astfel de oameni sunt lasati sa faca asta. Dar poate viitorul va schimba ceva … doar poate.

Pana atunci va invit pe fiecare dintre voi sa faceti un gest oricat de mic … pentru ei ar insemna un gest imens.

Making of … THE smile

De ce? De ce nu? Poate parea un post aberant, scris de cineva care aparent nu are ce face si vrea sa mai umple niste randuri pe un blog, unul dintre cele nspe mii. Problema voastra. Problema mea este alta. Oamenii obositi, stresati, fara chef de viata, oamenii care habar nu au ce inseamna sa mai apreciezi lucrurile marunte, aparent nesemnificative. As putea sa dau n exemple. Voi da fix doua.


Fostul meu loc de munca … cativa colegi super. Un open space in care nu puteai sa zambesti pentru ca erai considerat neserios pentru nivelul corporatistilor si ale plasutelor branduite cu mancarica de acasa, accesoriu obligatoriu costumelor de pinguin in care ii vedeai zilnic. Si da, am facut si eu parte din “gasca”. Trist, dar adevarat. Nu intru in detalii gen ce am avut de invatat, pentru ca din punct de vedere profesional, am invatat multe lucruri folositoare. In ce nivel de stres, nu mai conteaza. Vorbim despre starea de spirit si lipsa zambetelor prietenoase, sincere … De acord, toata lumea are o zi proasta, dar nu in fiecare zi. Zambete de complezenta, masti puse ca sa “dai bine”si o multime de kissAS(s)i … Trend obligatoriu. Speli farfuria sefului si mai scapi “din greseala” o mica barfa despre colegul X doar ca sa mai cresti in ochii cui trebuie. Mi-am dorit cu disperare sa plec. Fost, vazut, trecut, pa si ne mai vedem NU. In suflet am ramas cu niste fete de nota 200, se stiu ele :) .

Al doilea.

Lumea. Orasul. Strazile. Parcurile. Adica the outdoor stage :)

Aici de cele mai multe ori imi place. Dar observand, vezi zilnic tristete, lipsa de zambete, de viata … Mi-am promis de atatea ori ca seara dupa ce plec de la servici o sa-mi fac timp sa ies in parc, sa ma plimb … Probabil toti ne propunem asta, dar se vede pe fetele noastre ca nu prea ne iese :) De am fi din nou copii … asa am zambi fara sa stim de ce, din orice motiv, pentru ca arunci o piatra in lac si sar stropi …

Toti spun ca viata este grea, aud nu am bani, am nevoi, am copii de crescut … cine nu are? Noi avem, eu cel putin cu ce drept as putea sa ma plang ca am vazut o pereche de ochelari senzationali de fitze la un pret absurd, cand 8 frati orfani impart o paine … NU stiu cat de elocvent este acest exemplu, dar este unul atat de banal … Si culmea, acei 8 frati zambesc mai mult ca noi, merg la scoala, viseaza sa ajunga la facultate, sa realizeze ceva in viata. Si cei care au nici macar nu mai stiu sa aprecieze.

Zambetul … un making of ar fi genial. Un album intreg, o expozitie mai bine, despre cum sa invatam sa zambim. Anul trecut in Barcelona, intr-o statie de metrou, un perete de aproz 100 m era plin de fotografii. O expozitie a zambetelor de toate varstele, toate natiile, toate culorile. Mi-a placut la nebunie. As fi fotografiat fiecare mp.

Zambetul nu costa bani, nu ia din aerul celor din jur, nu polueaza, nu transmite radiatii nocive … dar iti poate face ziua geniala :)

Zambiti. Nu veti primi bani pentru asta, nici vouchere cu reduceri la cafenelele de fitze, dar veti simti diferenta cu siguranta:)

Zambiti. Atat. Si va fi si un making of :)

Un post despre divort – din seria “been there, done that!”

Nu este cine stie ce. Sau poate este pe moment. Ulterior nu mai este cine stie ce. Desigur depinde de fiecare caz in parte. Nu vreau sa fiu subiectiva si sa la mangai pe crestet pe divortate. In cazul de fata cele cu copii. Pentru ca si eu sunt una dintre ele. Am ales sa-mi spun parerea, pentru ca exista viata si dupa divort, indiferent de motive, vina lui, vina ei, vina amandurora. Vorbim despre un copil sau doi sau trei care raman in custodia unuia dintre “divortati”. In majoritatea cazurilor mamele au castig de cauza. Nu vreau sa generalizez, ci sa discut strict despre cazul meu. Divortul este un fel de casatorie pe invers. La intrebare raspunzi tot cu da, semnezi in doua locuri, numai ca fara muzica, flori, bomboane, felicitari si poze. Cel putin nu la mine :) Copilul la mine, un program de vizita hotarat de judecator, tu iei aia, eu iau aia si gata. Dupa tunete si fulgere (nu fiti naive, vor exista indiferent de cata cordialitate va fi intre voi), apele se linistesc. Treptat lasi orgoliul si te gandesti la prichindel. Desigur sunt cazuri in care tatii isi suna copii cand si cand, ii vad sau nu. In cazul meu pot spune ca este fix pe dos. Si copilul meu e fericit. Acum. Nu stiu cum va percepe mai tarziu. Incerc sa’i creez un spatiu in care sa inteleaga cu mintea lui (de multe ori geniala) de copil ca va fi iubit la fel de mult. Totul inmultit cu 2 :) Ca va fi bine sau mai putin bine, asta tine de noi. Responsabilitatea este a parintilor. Multi imi spun ca sunt copil cu copil :) Eu ma amuz. Au dreptate oarecum. Incerc sa cresc si eu cu el. Sa-l inteleg cum pot mai bine. Sa-i ofer libertatea de a alege, de a se exprima, de a fi trist, vesel, libertatea de a plange, de a rade. Sa simta tot ce simt eu pentru el. Pentru ca este infinita iubirea pe care o poate simti o mama. Nu sunt cuvinte sau expresii care sa o poata exprima. Iar eu imi ador baietelul.

Divortati (substantivul nu verbul :) )! Wow! Condamnati la singuratate, ca de, cine naiba te va lua cu copil, pentru ca este doar copilul tau. Si daca vei gasi pe cineva toate compromisurile din lume vei fi nevoit/a sa le faci pentru ca tu esti “cu probleme” si ca oricum faptul ca cineva te va lua cu plodu’ dupa tine este un sacrificiu demn de inchinat Zeilor!! SERIOS? Aberant! La fel de bine putea sa fie invers. Dar este mai usor sa judecam decat sa gandim. Astfel mintea ne va fi mai odihnita …

Pustiul meu … :) este extraordinar, minunat, dulce, istet, cu un chip perfect si pe cuvantul meu daca imi mai pasa de ceva cand vine si imi spune “mami te ubesc!”

Pe final de post:

Ma numesc Andreea, am 27 de ani si sunt divortata, am defecte, un copil senzational si nimic altceva de care sa’mi pese cu adevarat!